ISTORIOGRAFIE DIOSIG

Numele comunei apare pentru prima dată intre 1332-37 in registrul papal. Primul proprietar a fost ramura Dorogi din familia Gutkeled. Familia Dorogi din Dob avea aici castel, care era pe locul bisericii reformate de azi. Şi familia Zólyomi a avut aici proprietăţi.În 1551 episcopul Fráter György şi regele Ferdinand au semnat pactul prin care împărăţia regelui János era predată familiei Habsburg. În secolul XVI a aparţinut familiei Forgách şi Makó. La începutul anilor 1800 proprietar a fost Sternberg Ádám iar mai apoi contele Zichy Ferenc. În 1870 cu colaborarea celui din urmă a fost fondată scoala regală maghiară de vieri. În 1795 Diosigul avea şi imprimerie. Comuna a avut cândva mai multe sate, care cu timpul au dispărut.

După tradiţia populară şi explicaţia ştiinţifică a numelui, Diosig înseamnă un colţ cu nuci, faptul ce e sprijinit şi prin ştampilele aşezării din anii 1608 şi 1691. Prima dată era menţionat în înregistrările din 1278 (Gyozik), în legătură cu primii ei proprietari (familia Dorog din neamul Gutkeled) şi cu mănăstirea foştilor Sfânţi din Egyed. Era cunoscută ca şi centru de proprietate împreună cu Săcuieni, astfel a devenit devreme un târguşor (şi din cauza podgoriei sale care era celebră chiar şi în secolul XVI.). Aşezarea a fost numită şi Ér-Diószeg, Mező-Diószeg, a primit numele Di ószeg în 1910. Denumirea română Diosig există din 1925. Era proprietatea familiei Zólyomi din Al biş în 1393, iar prin căsătoria sa şi Pöstyényi Gergely, fam. Varkucs, firul din Gács al fam. Forgács din Ghime ş (şi prin ei familiile Gyulaffy, Zerdahelyi, Imreffy Sennyei), şi alte familii ( Bajomy, Makó, Lónyai, etc.). Legătura existentă şi azi în biserica reformată a fost introdusă de Zólyomi Dávid la Diosig în 1630. Familia Rákóczy, fiind o familie puternică, era proprietarul Diosogului între 1633 şi 1660, aşezarea fiind foarte importantă în tărâmul periferic al Transilvaniei (scrisorile lui Báthory Gábor din 1609, ale lui Bethlen Gábor din 1614, ale celor doi Rákóczy György din 1638 şi 1652, ale lui Appafy Mihály din 167 0, menţionată separat în athnamele sultanilor dăruite lui Báthory şi Bethlen).

Diosig a devenit proprietatea lui Gavrilaş Movilă prin căsătorie, şi Constantin Şerban, voievod român refugiat, a primit-o ca şi gaj. În 1551 Fráter György a discutat aici cu trimi şii lui Ferdinand V. despre predarea Transilvaniei; după tradiţie, Bocskay István a luptat victorios prima dată cu germanii în valea lui Nyúzó la 15 Octombrie, 1604; în vara anului 1611 armata lui Nagy András a luptat aici victorios cu armata lui Forgács, apărând astfel tronul lui Báthory Gábor; în 1658 au devastat locul respectiv tătarii iar în 1660 turcii ( legenda noastră „Insula femeilor” care s-a născut atunci era descrisă de către Lengyel Dénes şi prelucrată de Beke György în romanul cu titlul „Catalige”). Era proprietatea comandantului şef şi a fişcului din Transilvania între 1660 şi 1686, astfel în 1692 era considerată a doua cea mai mare aşezare din judeţ (concurentul Debreţinului). Cu acordul comandantului şef, Thököly Imre a venit aici ca şi acasă, ceea ce a avut un impact negativ asupra vieţii economice de aici. Aici s-au unit armatele lui Apaffy I., Thököly şi a paşei din Oradea în 1681.

Şcoala reformată vestită de aici a devenit mai târziu filiala Colegiului din Debreţin.

După eliberarea oraşului Oradea proprietarii aşezării au devenit pe rând: camera din Sepeş, Heisler Donath, contul Grünsfeld Franz Johann şi Breuner Miksa. Din cauza numărului mare a curuţilor care s-au stabilit aici, mulţi dintre locuitorii Diosigului au participat în răscoala de la Hegyalja şi a devenit al doilea focar după Tarpa în timpul răscoalei condusă de Rákóczy ( s-au petrecut aici scandale mai mici de curuţi şi labanţi in anii 1703, 1704, 1709). Secolul XVIII. era caracterizat de o societate multicoloră: au apărut breslele (croitori şi pantofari în 1714, blănari în 1733, asociaţia comercianţilor greci în 1735), neamul român se înmulţeşte, neamul maghiar se sporeşte prin colonizare, nobilimea şi iobăgimea se despart (1740), conducerea podgoriei devine de sine stătătoare, şi familia Dietrichstein a primit dreptul de judecată. Promotoriumurile noastre au fost recunoscute deja, cultivarea tutunului era vestită prin ţară, peştele noastru era servit şi la Viena. Aşezarea a devenit proprietatea familiei Sternberg după moştenire (1783), iar de la ei a cumpărat-o un membru din familia Zichy din Bratislava (1810).

Mulţi oameni de aici au participat în revoluţia din 1848-1849 ( cei mai vestiţi dintre ei au fost: Jankafalvi Csizmadia József, c ă pitanul Kiss Pál). După eliberarea iobagilor a început dezvoltarea social-economică: producţia modernizată a familiei Zichy ( fermă model, struguri şi pivnicerie, fabrică de coniac, etc.), evreii colonizaţi, Şcoala de vieri (1870), Corporaţia industrială formată din bresle, încetarea privilegiului nobililor, etc. Au contribuit la o provincializare rapidă. Epidemia fixoleră a cauzat pierderi uriaşe în via noastră dar în 1908 această pierdere nu s-a mai observat.

Furtunile din secolul XX. ( 2 războaie mondiale, modificarea graniţelor, colonizările, reforma agrară din 1945 şi colectivizarea împreună cu regimul comunist, şi tranzacţia care a durat până în 1989) au slăbit capacitatea de încărcare social-economică a aşezării noastre.

Diversitatea comunei noastre (împreună cu Ianca) e asigurată în prezent de trei feluri de naţionalităţi (maghiară, română, rromi) şi de cinci feluri de religii ( 6 parohii, 8 biserici şi capele, 9 cimitire). Religia cea mai veche e cea Romano-catolică, care a dispărut total în perioada religiei reformate, a fost reînnoită în 1725, capela lor s-a aflat în castelul de aici până în anul 1930, din 1938 ei au o biserică a lor, separată. Cea mai populată religie de aici e cea reformată. Biserica lor din prezent s-a construit în 1604, s-a reconstruit în 1667, a fost lărgită în 1795 şi în 1808, iar forma prezentă o are din anul 1864. Religia ortodoxă are două biserici: cea veche e în satul Român din anul 1830 ( cu Biblia greacă cea valoroasă), cea nouă la aşezarea numită Colonie din 1935. Biserica baptistă există aici din 1888 (era una din cei trei centre misionare), capela lor s-a construit în 1906, şi atunci era capela cea mai mare din Europa de Est.

Galeria noastră cu portretele oamenilor noaştri vestiţi sunt: episcopul reformat Diószegi Végh Mihály (sec. XVII.), traducătorul de opere artistice Diószegi Bóné Mátyás (1622-?) , episcopul reformat Diószegi Kiss István (1635-1698), căpitanul –colonelul curuţ Bóné András (1657? -1707), episcopul greco-catolic Kovács Meléciusz (1707-? ) căpitanul Kis Pál (1809-1867), preotul ortodox din satul român Papp Zakariás (1808-1901), agentul electoral al ţării, Jankafalvi Csizmadia József (1831-1986), haiducul Dobos Gábor (1836-? ) profesorul agrar Szaniszló Albert (1844-1913), misionarul baptist Kornya Mihály (1844-1917), producătorul de orgi, Szabó Gy László (1908-1985), etnograficul Mikecs László (1917-1944), fotograful Erdőháti Géza (1910-2003). A venit aici şi Petőfi Sándor, ca şi actor călător (noi. 1843) şi Simonyi József şi Széchenyi István (atunci era locotenent) , soldaţii armatei Hessen-Homburg.

Asta este istoria bogată a aşezării noastre pe scurt.